miércoles, 9 de julio de 2014

RESEÑA SOBRE "SIN LUGAR SEGURO" (en rumano)



El siguiente texto sobre "Sin lugar seguro" pertenece a la poeta y crítica literaria Rodica Grigore, que apareció recientemente en Ziarul de duminica, una importante revista cultural de Bucarest. El texto aparece tal y como se publicó en lengua rumana.


  


José Luis Zerón Huguet

Sin lugar seguro 

Editorial Germanía, Valencia, 2013.   









 
Apărută în toamna anului 2013 şi intitulată Sin lugar seguro (Fără loc sigur), cea mai recentă carte de poeme a lui José Luis Zerón reprezintă o veritabilă confirmare nu doar a vocaţiei sale lirice, ci şi a unui drum pe care autorul spaniol îl alegea cu ani în urmă, încă de la primele volume publicate, Solumbre (1993), Alimentando lluvias (1997), Frondas (1999), pentru acesta din urmă fiind şi recompensat cu Premiul „Nicolas del Hierro”. În plus, însă, la fel ca în placheta de versuri pe care a publicat-o în 2010, Las llamas de los suburbios, José Luis Zerón continuă, aici, edificarea unei adevărate poetici a peisajului. Iar dacă, anterior, autorul avea în vedere mai cu seamă elementul natural şi viza larga deschidere spre un univers ale cărui ritmuri erau puse mereu în acord cu sentimentele umane, în cartea de faţă, el se axează mai ales pe două elemente – de fapt, aceştia sunt şi polii estetici care organizează discursul liric, precum şi structura fiecărui text, dar şi a volumului în ansamblu: anume, oraşul, pe de o parte; iar casa, Cartea este compusă din trei secţiuni, structura aceasta tripartită fiind şi semnul unei simetrii de care poetul are nevoie pentru ca mesajul său să devină şi mai pregnant. Prima parte se intitulează Filiación, cea de-a doua, De noche por mañana, iar ultima (cea mai consistentă şi care e urmată şi de un interesant Epilog), Jardín y tiempo. Încă de la prima lectură, este evident că José Luis Zerón a încercat să exprime, prin intermediul acestei formule, năzuinţa sa de a aduce cumva alături exactitatea domeniului ştiinţelor exacte şi sentimentul bucuriei plenare în faţa celor mai (doar aparent!) neînsemnate manifestări ale existenţei, strategia sa realizând, aşadar, un neaşteptat (dar mereu bine menţinut) echilibru între proporţiile bine determinate ale geometriei şi trăirea dionisiacă. Dar, pentru a atinge acest echilibru, poetul trebuie, mai întâi, să-l caute, iar căutarea e, adesea, tensionată şi plină de pericole ce pândesc fragila fiinţă umană care e sortită, în epoca prezentă, să rătăcească nu (doar...) prin cercurile danteşti ale vreunui Infern, ci (si / mai ales) prin labirintul greu de străbătut al oraşului – din care te poate salva doar retragerea între zidurile casei, unicul „loc sigur”, insulă a certitudinii în imensa mare a nesiguranţelor de toate felurile. Titlul volumului sugerează el însuşi toate acestea, căci eul liric pare a nu avea, cel puţin pentru o vreme, acel „loc sigur”, acel spaţiu protector unde să se refugieze pentru a-şi găsi liniştea de care are atâta nevoie. De aici şi numeroasele puncte de tensiune – asemănătoare unor puncte de fugă dintr-o compoziţie muzicală – care marchează fiecare secţiune a cărţii; si care subliniază, iar şi iarăşi, modul în care fiinţa umană e sortită mereu să se recunoască străină, chiar şi acolo unde ar trebui ar dori să fie ea însăşi.     
 
Soluţia, unica posibilă, este retragerea, cel puţin atunci când se poate, între zidurile casei, univers marcat de acea „teribilă frumuseţe”, după cum spune frumos Zerón, pe urmele lui W. B. Yeats, dar şi de „liniştea unică” despre care vorbeşte un vers al lui Juan de la Cruz. E clar că José Luis Zerón este, şi acum, ca şi în toate celelalte creaţii publicate, un mare cititor de mare poezie, ecouri cumva întretăiate din autorii pe care-i frecventează cu asiduitate putându-se recunoaşte pe tot parcursul acestei cărţi. Căci, de la imaginile biblice pe care unele poeme le au în centru (învierea lui Lazăr, întoarcerea fiului risipitor), autorul trece la invocarea câtorva figuri mitologice (Persefona, Tantal, Tezeu, Minotaurul), nefiind, deci, deloc întâmplător titlul uneia dintre secţiunile cărţii, Filiaţie. Numai că aceste filiaţii nu sunt niciodată gratuite, deoarece autorul are grijă să integreze totul în propriul imaginar şi să dea o nouă consistenţă semnificaţiilor figurilor invocate. Textele din carte primesc, în acest fel, nu doar o consistenţă livrescă, ci şi un ton specific, uneori de litanie, alteori de invocaţie, José Luis Zerón reuşind să aducă, astfel, alături elemente vizuale şi auditive, orchestrate cu subtilitate într-o structură care pe drept cuvânt a fost numită pluristratificată şi plurivocă. 

Una dintre temele majore ale cărţii se dovedeşte a fi – şi nu e o surpriză pentru nimeni, dat fiind contextul enunţat mai sus – timpul şi multiplele sale forme de manifestare, autorul ştiind cum să pună în acord ecourile metatextuale (sunt numeroase trimiteri la lirica lui Trakl, la opera lui Lautréamont sau la imaginaţia lui Blake) cu tentaţia unui autobiografism întotdeauna bine temperat (trebuie să ţinem seama că grădina despre care vorbesc multe poeme a existat, după cum mărturiseşte autorul, fiind cea a casei bunicilor săi, aşa cum a cunoscut-o în anii copilăriei). Numai că aceste elemente autobiografice depăşesc domeniul simplului fapt divers şi se transformă în iluminare poetică, fiind, în primul rând, nu amintire brută, ci revelaţie. Întotdeauna esenţială pentru devenirea fiinţei şi pentru descoperirea drumului către adevărata poezie. Dovadă că, aşa cum scria Quevedo, „doar ceea ce e trecător rămâne şi durează...”                      


 Rodica Grigore


 

No hay comentarios:

Publicar un comentario